În cadrul acestui articol vom face un rezumat despre poezia „Testament”, o poezie modernistă, o poezie scrisă de către Tudor Arghezi, și inclusă în al său volum de poezii intitulat „Cuvinte potrivite”.
Înainte de a începe cu acest rezumat, rezumat în care vom discuta un pic despre titlul poeziei, de ce a fost el ales, cum a fost ales, despre tema operei, ca să înțelegem un pic despre ce este vorba practic în această poezie, și vom face un pic și un rezumat, desigur, pentru majoritatea strofelor. Vom avea, la final, de sigur și o concluzie despre această poezie.
Practic, poezia „Testament” deschide volumul lui Tudor Arghezi, volum intitulat „Cuvinte potrivite”, un volum de poezii publicat în anul 1927. Arghezi a scris, așadar, în perioada interbelică, interbelică, adică dintre cele două războaie mondiale.
Am avut Primul Război Mondial (1914-1918) și cel de-al Doilea (1939-1945). Acesta a fost volumul în care este publicată și poezia „Testament”, și a fost publicat în 1927. Deci, interbelic, între războaie.
„Testament” exprimă practic atitudinea acestui autor față de opera sa, precum și față de procesul creației artistice, astfel încât această poezie devine o veritabilă Artă poetică modernă.
Titlul acestei poezii, titlul „Testament”, a fost ales din perspectiva interpretării creației artistice ca moștenire spirituală pentru generațiile ce vor urma. Aceasta asigură construirea unei relații profunde de tip spiritual între generații, idee care înlocuiește concepția conform căreia între acestea nu există decât relații conflictuale. Legătura bazată pe moștenire artistică rezistă probelor timpului, fiind una sinceră, una profundă și, de asemenea, autentică.
Tema acestei opere reprezintă o sinteză a concepției estetice argheziene. Scriitorul valorifică ideea legăturii indestructibile dintre poet și strămoșii săi, precum și pe aceea dintre poet și urmașii lui. Strămoșii sunt oameni simpli, dar se spune în operă: „robi cu săricile pline de osemintele vărsate în mine”.
Da, sunt oameni simpli. Așadar, față de arghezii față de care Arghezi se simte dator, din acest sentiment izvorăște și dorința de a lăsa urmașilor săi o moștenire artistică. Scrisul, așadar, devine pentru acest poet o veritabilă formă de revoltă împotriva greutăților prin care au trecut predecesorii săi.
Deci, practic, este o operă creată prin care acesta le mulțumește strămoșilor săi și încearcă să lase și câteva, să spunem așa, sfaturi pentru urmașii săi.
Textul poetic este, deci, conceput în forma unui monolog liric, în care eul poetic își exprimă atitudinea și concepțiile față de scopul artei, descriind drumul anevoios, drumul greu, drumul dificil pe care opera de artă îl parcurge în stabilirea legăturilor între toate aceste generații. Poezia se deschide cu o negație.
Se spune: „Nu ți voi lăsa drept bunuri, după moarte, decât un nume adunat pe o carte.” Incipitul fiind, așadar, conceput în forma unei adresări directe a poetului către un fiu spiritual.
Metafora cărții ocupă o poziție centrală în această operă, reprezentând creația poetică, precum și o treaptă a prezentului, un punct de legătură între străbuni și succesorii acestora.
Ea este rezultatul trudei multor generații anterioare care au trecut prin nenumărate greutăți și au trudit îndelung pentru ca, în prezent, artistul să poată crea în anumite condiții. Dar se spune în operă: „De la străbunii mei, până la tine, prin râpi și gropi adânci, suite de bătrânii mei pe brânci și care tânăr să le urci, te așteaptă cartea mea, i fiule, o treaptă.”
Cartea are, așadar, valoarea unui document de importanță fundamentală pentru înțelegerea trudei și a suferinței predecesorilor. Ea devine hrisovul vostru cel dintâi. Da, sapa strămoșilor devine condei, iar brazda devine călimară. Efortul depus de către străbunii poetului la munca pământului. Da, se spune în operă: „Bătrânii au adunat printre plăvan sudoarea muncii sutelor de ani.”
Așadar, acest efort asociat cu cel depus de către scriitor, care muncește cu ajutorul cuvintelor în folosul urmașilor săi, spune acesta în operă: „Din graiul lor cu îndemnuri pentru vite, eu am invit cuvinte potrivite și leagă-ne urmașii lor stăpâni”.
Este vorba, deci, despre o muncă migăloasă și semnificativă, se spune de asemenea în operă: „Și frământate mii de săptămâni le-am prefăcut în versuri și în icoane”, făcui.
Sau, de asemenea, există și versul: „Făcu din zdrențe, Muguri și coroane”.
Așadar, această muncă migăloasă și semnificativă are puterea de a transforma ani întregi de suferință în elemente pozitive, dând trudei străbunilor săi un sens deosebit.
Da, se spune în operă: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere, lăsând întreaga dulce a lui putere.” Astfel că, munca strămoșilor nu se pierde și nu a fost depusă în zadar.
Cea de-a patra strofă expune atât rolul moralizator al operei, cât și pe cel purificator. Da, ce avem în operă următoarele spuse: „Am luat o cara și torcând ușurei pus-o când să îmbie, când să înjure.”
Transformarea cenușei morților din vatră într-un Dumnezeu de piatră este una dintre cele mai impresionante și importante imagini artistice din întreaga poezie. Ea sugerează proveniența divină a cuvântului și puterea nebănuită pe care acesta o deține.
El poate să mângâie sau să pedepsească, să lovească sau să alinte. Chiar și în Biblie putem găsi ideea conform căreia „mai întâi a fost cuvântul”. Această putere foarte importantă, impresionantă și fundamentală este folosită de către poet cu grijă mare și cu un desăvârșit simț al responsabilității pentru ca generațiile ce vor urma să-l dezvolte, dar și să-l prezerve.
În cea de-a cincea strofă este definitivat rolul poetului și anume reprezentarea suferinței Neamului său în opera pe care acesta o creează. Această suferință este menționată prin metafora viorii. Da, se spune în operă: „Durerea noastră surdă și amară o grămădi pe o singură vioară.
Stăpânul este văzut jucând ca un țap înjunghiat,” imagine cărei se adaugă ideea biciului întors în cuvinte. Această imagine reprezintă stoicismul strămoșilor și pedepsirea celor care i-au rănit și umilit într-un timp trecut care nu trebuie uitat, ci valorificat în vederea obținerii victoriei asupra istoriei prin evoluție spirituală.
Discutăm acum și despre ultima strofă.
În această ultimă strofă, ne este prezentată muza ca reprezentant al artei de tip contemplativ, care pierde, care suferă în fața meșteșugului poetic pur. Metaforele pe care le regăsim în această operă, metaforele „slova de foc” și „slova făurită”, sugerează pe rând produsul inspirației divine și cel al trudei de secole pe care au depus-o străbunii noștri români.
Cele două nu se opun una alteia, ci dimpotrivă, se unesc. Se spune în operă: „Împerecheate în carte se mărită ca fierul cald îmbrățișat în clește,” dar cu speranța de a se unesc cu speranța receptării de către instanța divină. Da, se spune în operă: „Robul a scris-o, Domnul o citește.”
Limbajul artistic arghezian este cu totul inedit, iar în această operă se distinge prin două aspecte. Primul se referă la îmbinarea termenilor arhaici cu cei actuali într-o manieră armonioasă, echilibrată, dar totodată care atrage atenția cititorului.
Da, avem cuvinte precum „hrisov” împerecheate „buni” sau „sări”. Cel de-al doilea este reprezentat de estetica urâtului. Arghezii descrie în două versuri din poezie: „Cum din bube mucegaiuri și noroi iscat am frumuseți și prețuri noi.”
Poetul găsește, deci, valoarea artistică și sens atât în limbajul elegant al păturilor sociale înalte, cât și în cel simplu, necizelat, al oamenilor mai puțin culți, mai puțin avuți, al oamenilor simpli.
Orice cuvinte pot transmite idei complexe și valoroase atât timp cât sunt folosite cu atenție și cu mare pricepere.
În concluzie, „Testament” este o poezie a lui Tudor Arghezi, o artă poetică modernă care înglobează concepția scriitorului despre menirea artei, dar și despre procesul dificil și îndelungat prin care aceasta a luat naștere. Pentru Arghezi, arta literară nu este doar produsul celui care scrie cuvintele pe hârtie, ci este rezultatul trudei de secole a strămoșilor Neamului nostru, al căror spirit dăinuie tocmai prin operele artistului de mai târziu.