Istorisirea Zahariei Fântânarul. este cea de-a noua povestire din volumul „Hanu Ancuței” de Mihail Sadoveanu.
Trecem acum la istorisirea Zahariei Fântânarul.
Așadar, pe când bătrânul Orb sărac își sfârșea istorisirea/povestea, Lița Salomia, nerăbdătoare, se declară profund nemulțumită de atenția oferită acestui moș, considerând că asemenea oameni nu merită să fie luați în serios, fiindcă spun minciuni.
Aceasta mai adaugă și faptul că la Hanul Ancuței se găsesc oameni mult mai vrednici care ar putea povesti întâmplări mult mai frumoase, mult mai interesante, arătând spre un bătrân pe nume Zaharia Fântânarul.
Acest moșneag stătea pitit într-un colț și bea, tăcând mâlc, astfel încât oamenii de la han bănuiau că el era mut. Lița Salomia știe însă că nu aceasta era problema, ci doar pasiunea omului pentru băutură. Acestuia îi plăcea foarte mult să bea.
Astfel, ea îl întrerupe din liniștea izolării căreia acesta se supusese, rezumând-o oarecum superficial din cauza alcoolului care îi afecta percepția. Astfel încât, cea care povestește în acest caz este Salomia, iar Zaharia încuviințează din când în când.
Lița Salomia spune că Moș Zaharia Fântânarul fusese martorul unei întâmplări incredibile, o întâmplare spectaculoasă, da, în tinerețea sa. Iar această întâmplare, spune ea, ar trebui vestită.
Astfel, pe vremea când era flăcău, Zaharia Fântânarul fusese chemat la curte de boierul Dimachi Mârza din Păstrăveni. Acest boier îi ceruse să găsească cel mai bun loc pentru a săpa o fântână, întrucât se organiza acolo o vânătoare domnească.
Moș Zaharia Fântânarul avea și el, și acum la el, o cumpănă din lemn de corn pe care o moștenise de la bătrânicii cei vechi, care au fost tot fântânari, și care, cu ajutorul acestei cumpene, găseau mereu locul prielnic pentru a construi fântâni.
Chiar cu această cumpănă a reușit moș Zaharia să găsească loc pentru a construi fântâna în Poiana lui Vlădica Sas, așa cum i se poruncise. Descoperirea acestor izvoare era o ocupație cu o încărcătură oarecum magică, ce respectă o tehnică specifică: se bate pământul cu piciorul, apoi se ascultă semnele, se scoate din chimir cumpăna și se descoperă dacă acolo se află apă.
Cumpăna este considerat a fi un obiect oarecum magic, aceasta fiind formată din două bețișoare rotunde și îngemănate, de lemn vechi și lustruit. Fântâna se construiește ulterior, iar Zaharia stă pe margine până când țiganii, săpând, ajung la apă. Apoi, acesta coboară în fântână și o zidește împreună cu ei, oferindu-i un pahar cu apă boierului când acesta se întoarce.
Lița Salomia povestește în continuare cum, la vânătoarea domnească, Zaharia trebuia să-l întâmpine pe Vodă cu apă rece. Astfel, pornind în zori a doua zi, Zaharia o găsește în acel loc pe fiica cuconului Dimachi, care plângea.
Aceasta îi mărturisește lui Zaharia că îl iubește pe Ilie Ursaki, că ea nu mai poate trăi fără el, dar că tatăl ei nu era de acord cu această uniune. Fata mai adaugă și că se va arunca în fântână de necaz și îl roagă ca, atunci când va veni Vodă, să-i spună acestuia că și-a luat viața pentru a petrece ultimele clipe alături de iubitul său. Îl cheamă lângă ea.
În această povestire se creează o legătură între vocația de fântânar a lui Zaharia și modul în care această baghetă magică e utilizată pentru a-i arăta lui Vodă, în timpul vânătorii domnești, dragostea dintre cei doi.
Așadar, Zaharia o sfătuiește pe fată să meargă împreună cu iubitul ei în coliba de frunzar, ca apoi să vină Vodă să-i binecuvinteze pe aceștia. Între timp, Vodă aflase chiar de la un slujitor motivul pentru care tânăra plângea. Așa că, după ce bău paharul cu apă, îl chemă pe boier.
Cuconul Dimi era foarte încurcat, pentru că știa de fuga fetei din casa părintească și se simțea destul de stânjenit. Atunci, Zaharia scoate cumpăna din chimir, mimând faptul că această cumpănă îl ghida direct în direcția fetei.
Când deschide ușa colibei, Vodă vede tinerii îngenuncheați cu capetele plecate. Cu toții s-au minunat de înțelepciunea cumpenei. Ulterior, Vodă și doamna sa i-au cununat pe cei doi tineri, fiind chiar nașii lor la nuntă. Și astfel s-au împăcat toți.
Astfel se încheie povestea. Se încheie această istorisire. Se încheie istorisirea Zahariei Fântânarul.
Între timp, totuși, la han, Lița Salomia face un mic descântec, bănuind că un demon își făcuse drum până la ei. Descântecul ei a funcționat, iar până și comisul Ioniță, amețit și mojit de băutură, îl sărută pe căpitanul Neculai, uitând că mai dorise să spună o poveste.
În caz că dorești versiunea video caută în acest video capitolul cu rezumatul povestirii „istorisirea Zahariei Fântânarul”.
Alte opere importante scrise de Mihail Sadoveanu: „Baltagul”.