Luceafărul rezumat
Luceafărul este un poem scris de Mihai Eminescu ce cuprinde 98 de catrene și prezintă: rimă încrucișată, ritm iambic, măsură de 7-8 silabe.
Tabloul 1
Primul tablou conține primele 43 de strofe și surprinde povestea ideală și imposibilă de dragoste dintre un astru și o fată de împărat.
Ea este surprinsă în ipostaza contemplatoare, la fereastra castelului, îndrăgostită de Luceafăr care, la rândul său, o îndrăgește pe tânără.
Cadrul este nocturn, favorabil întâlnirii dintre cei doi și susținut de motive romantice precum: scara, castelul, oglinda, fereastra.
Ființă stranie, Luceafărul poate fi perceput doar într-un spațiu oniric. Cei doi îndrăgostiți se întâlnesc în vis, ca urmare a celor două invocații ale fetei.
La prima chemare, Luceafărul apare în ipostază angelică: „Părea un tânăr voievod. / Cu păr de aur, moale” și invită pe fată în lumea lui, însă ea refuză. „Căci eu sunt vie, tu esti mort / Și ochiul tău mă-ngheață”.
La a doua chemare, ipostaza Luceafărului este demonică: „Pe negre-i vițele de păr / Coroana-i arde pare” și îi face aceeași propunere fetei, însă este refuzat din nou.
Cele două reacții ale fetei reflectă incompatibilitatea dintre lumea comună și lumea omului de geniu.
Tabloul se încheie cu hotărârea Luceafărului de a merge la Demiurg pentru a cere dezlegare la nemurire.
Tabloul 2
Al doilea tablou conține strofele 44-64, conturează planul terestru și infiriparea idilei dintre Cătălin, un paj cu îndeletniciri nesemnificative, „băiat din flori și de pripas” și fata de împărat, care primește numele Cătălina, pierzându-și astfel unicitatea.
Prin jocul celor doi se sugerează legătura sentimentală dintre două ființe compatibile, ipostaze ale omului comun.
Tabloul 3
Al treilea tablou cuprinde strofele 65-85, conturează un pastel cosmic și surprinde călătoria intergalactică a Luceafărului, ajungând până în momentul cosmogenezei: „Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi / Cum izvorau lumine”.
În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul primește numele Hyperion - din greacă „cel ce merge pe deasupra” = care îi va cere o oră de iubire.
Refuzul Demiurgului pune în evidență antiteza celor două lumi: oamenii au „stele cu noroc”, o existență trecătoare, fiind condamnați la moarte chiar înainte de a se naște, în timp ce geniul are capacitatea de a-și depăși propria condiție.
Tabloul 4
Ultimul tablou cuprinde strofele 86-98 și conturează povestea fericii omului prin iubire și revelația Luceafărului asupra diferențelor dintre cele două lumi.
Acesta definește condiția umană prin intermediul a două metafore: „chip de lut”, „cercul vostru strâmt”.
El refuză ultima chemare a fetei și se detașează voit de ceea ce este trecător, alegând să rămână în lumea sa: „Trâind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Și eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”.
Astfel, se configurează antiteza dintre timpul uman și cel universal.