Skip to main content

Luceafărul comentariu

info

Comentariu / eseu de minim 400 de cuvinte despre romanul "Luceafărul" de Mihai Eminescu pentru examenul de bac la limba și literatura română.

Introducere​

Mihai Eminescu este unul dintre „cei patru mari clasici” ai literaturii române, care s-au afirmat în cercul literar Junimea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acesta se încadrează în sfera romantismului euorpean, reprezentând întruchiparea geniului creator, „un romantic întârzia”.

Poemul „Luceafărul” a fost publicat de trei ori în același an:

  • în 1883, mai întâi la Viena, în Alamanhul Societății Academice Social-Literare „România Jună”,
  • mai apoi în revista „Convorbiri literare”
  • și, în final, integrat în singurul volumul antum de versuri eminesciene, „Poesii”, editat de Titu Maiorescu.

De asemenea, poemul „Luceafărul” este considerat o sinteză a creației eminesciene.

Încadrarea textului într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică​

„Luceafărul” se încadrează în curentul literar denumit romantism.

În poem sunt prezente teme romantice de circulație europeană, anume:

  • condiția omului de geniu,
  • natura,
  • iubirea,
  • folclorul,
  • mitologia.

De asemenea, sunt prezente motive literare romantice, precum:

  • visul,
  • îngerul,
  • demonul,
  • macrocosmosul,
  • microcosmosul.

În poem nu lipsește nici cadrul natural, idilic sau procedeul antitezei ori amestecul de genuri și specii literare.

În cazul antitezei, o avem sub numeroase forme:

  • dualitatea înger-demon, reprezentată de întrupările Luceafărului din primul tablou,
  • om de geniu - om comun -> Luceafărul este, în text, omul superior însetat de absolut, capabil de creație și sacrificiu pentru împlinirea în iubire, dar singur și nefericit, pe când fata de împărat este omul simplu, mărginit de dorințe și aspirații, ghidată de o soartă neschimbată, fiind incapabilă de mare iubire.
  • plan terestru - plan cosmic -> fata de împărat aparține planului terestru, unde timpul este limitat, efemer, în timp ce Luceafărul aparține planului cosmic, cel universal, unde timpul înseamnă durată eternă.

Poemul „Luceafărul” prezintă un amestec de genuri și specii literare:

  • elemente epice (construcția gradată a subiectului, formula de început „A fost odată ca-n povești”)
  • elemente dramatice (conflictul dramatic, succesiunea de scene în care dialogul este principalul mod de expunere: întâlnirile dintre Luceafăr și fata de împărat, scenele dintre Cătălin și Cătălina, Hyperion și Demiurg, Hyperion și Cătălina)
  • elemente lirice (expresivitatea textului, elementele de prozodie și versificație, „lirica mascată”, lirismul obiectiv.)
  • specii literare (pastel - tablourile 1 și 3, idilă - tabloul 2, elegie - tabloul 4, satiră - tabloul 3, meditația filozofică - tablourile 3 și 4).

Comentarea a două imagini / idei poetice relevante pentru tema textului poetic Luceafărul​

Tema poemului Luceafărul​

Tema - din punct de vedere tematic, opera prezintă problematica geniului în raport cu lumea.

Poemul include și teme secundare de factură romantică, precum:

  • iubirea imposibilă,
  • cunoașterea prin eros,
  • cosmogonia,
  • aspirația către alt univers.

Compoziția poemului​

Compozițional, opera este structurată în patru tablouri dispuse simetric.

Primul și ultimul tablou propun interferența planului terestru cu cel cosmic, pe când tablourile intermediare sunt dispuse în antiteză, întrucât al doilea conturează exclusiv planul terestru, iar al treilea conturează planul cosmic.

Incipitul​

Incipitul este specific basmului: „A fost odată ca-n povești / A fost ca niciodată, / Din rude mari împărătești / o prea frumoasă fată”.

Portretul fetei este realizat prin superlativul absolut de factură populară - „o prea frumoasă fată” - , ilustrând unicitatea ei terestră.

Pentru a o apropia de lumea Luceafărului, Eminescu recurge la comparația „Cum e Fecioara între sfinți / și luna între stele”.

Analiza a două elemente de structură, compoziție și/sau limbaj pentru poezia Luceafărul​

Titlul​

Titlul are rol anticipator, este sintetic, format dintr-un substantiv comun articolat hotărât, care ilustrează unicitatea.

Acesta vine din latinescul „lucifer” și înseamnă „cel ce lucește”.

În sens denotativ, desemnează cea mai strălucitoare stea de pe cer, planeta Venus, iar în sens conotativ simbolizează motivul geniului solitar, motivul stelei, spațiul cosmic infinit, timpul universla etern.

Sursele de inspirație​

Pentru poemul „Luceafărul”, Mihai Eminescu, s-a inspirat din diverse surse:

  • Basmul popular „Fata în grădina de aur”, scris de Richard Kunisch, modifică finalul basmului, deoarece răzbunarea nu ii pare conformă poetului cu superioritatea ființei nemuritoare;
  • Mitul Zburătorului - ființă stranie, întruchipată de Luceafăr, are la bază ivirea sentimentului de dragoste la tinerele fete;
  • influențe filozofice -> Schopenhauer (teme și motive literare ale romantismului german, teoria romantică a geniului), Kant (teorii despre spațiu și timp).

Așadar, putem spune că poemul are dublă natură: romantică și filozofică.

Concluzie​

În concluzie, poemul „Luceafărul” reprezintă cea mai înaltă expresie a poeziei românești și conturează condiția romantică a geniului în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea.

Opera se încadrează în estetica romantică prin armonizarea temelor și motivelor specifice, prin antiteza sub numeroase forme și prin amestecul de genuri și specii literare.