Floare albastră comentariu

Comentariu/eseu despre Floare albastră de Mihai Eminescu

Introducere

„Floare albastră” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu în anul 1872 și publicată ulterior în revista „Convorbiri literare” în anul succesiv (1873).

Opera de față este o creație de factură romantică, o poezie complexă pentru că prezintă elemente de meditație, de idilă, de dragoste în natură dar și filozofice.

Autorul acestei opere, Mihai Eminescu, a fost cel mai important poet român, prozator desăvârșit și jurnalist.

Titlul

Titlu poeziei e compus din două cuvinte, un substantiv comun și un adjectiv.

Titlul are o valoare de simbol:

substantivul „floare” reprezentând sensibilitatea, gingășia, frumusețea dar și efemeritatea;
adjectivul „albastru” înfățișând cerul, absolutul și perfecțiunea.

Așadar, acest titlu reflectă atât efemerul cât și eternul.

Tema

Tema operei „Floare albastră” este fară niciun dubiu iubirea și natura și e constituită de aspirația poetului spre o iubire ideală, iubire care nu se poate împlini.

Ideea poetică

Ideea poetică reliefează tristețea poetului pentru imposibilitatea împlinirii iubirii.

Motivele literare

Motivele literare specifice sunt:

floare-albastră,
stele,
codru,
luna,
ceruri nalte,
trestia,
izvoare.

Structura poeziei

Poezia „Floare albastră” e compusă din patru secvențe lirice, rima este una îmbrățișată, măsura de 7-8 silabe, iar ritmul e trohaic.

Prima secvență

Prima secvență - scoate în evidență imaginea bărbatului, un bărbat adâncit în problemele cunoașterii reprezentate în acest caz de:

„piramide învechite”,
„stele”,
”câmpuri asire”,
„ceruri nalte”.

El este geniul izolat într-o lume comună, ulterior apare vocea iubitei, iubită care încearcă a-l scoate pe bărbat din izolare și a-l atrage către lumea reală, lumea naturii și a codrului:

„Hai în codru cu verdeață”.

Motivul este exprimat într-o maniera categorică:

„Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”

Imediat dupa, bărbatul are o reacție pozitivă acesta recunoscând justețea acestui reproș duios:

„Astfel zise mititica/ Dulce, netezându-mi părul/ Ah! ea spune adevărul;/ Eu am râs, n-am zis nimica”

A doua secvență

A doua secvență - este dată de invitația în codru: „Hai în codru cu verdeață”. În realitate avem în față derularea unui vis, a unui vis de iubire, deoarece această întâlnire dar și gesturile au loc la nivelul imaginației, urmând să se petreacă.

Starea de fericire este absoluta, este totală, favorizată fiind de singurătate și de liniste și patronată de astrul ceresc, luna. Frumusețea iubitei acestuia conține o armonie minunată, armonia dintre terestru și angelic:

„Voi fi roșie ca mărul/ Mi-oi desface de-aur părul”.

A treia secvență

A treia secvență - este o expresie a exaltării în fața frumuseței iubitei:

„Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi dulce floare”.

Poemul este în același timp și unul trist deoarece iubita dispare:

„Încă o gură- și dispare …/Ca un stâlp eu stam în lună”.

A patra secvență

Ultima secvență - este dată de ultima strofa. Această ultimă strofă reprezintă o meditație asupra existenței umane cauzată de dispariția iubirii.

„Și te-ai dus dulce minune/ și-a murit iubirea noastră-/ Floare-albastră, floare-albastră…/ Totuși este trist în lume”.

Neîmplinirea visului de iubire reprezintă întoarcerea la stare inițială de meditație, ajungându-se la crunta constatare că totul este efemer, totul este trecător, în cadrul limitat al existenței umane.

Exclamația retorică „Totuși este trist în lume”, dar și adverbul „totuși”, arată abisala și devastatoarea diferență dintre vis și realitate.

Concluzie

În concluzie, poezia „Floare albastră” scrisă de Mihai Eminescu e o capodoperă a literaturii române, care se încadrează în curentul literar denumit romantism.

Alte opere importante scrise de Mihai Eminescu:

Luceafărul - comentariu
Sara pe deal - comentariu

Resurse video