Introducere

În cadrul acestui articol vom discuta despre Pristanda, mai specific despre Ghiță Pristanda, personajul din „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale.

După cum știm, în cadrul acestei opere, acestei comedii de moravuri, știm cu toții că personajele, în general, reprezintă tipare umane. Dar în cazul acestei piese de teatru, acestei opere, ele apar în contextul intersectării intereselor a două grupări politice locale care aparțin Partidului aflat la guvernare în secolul al 19-lea.

Așadar, în cazul acestei opere, avem mai multe tipologii:

  • tipul politicianului și al demagogului întruchipat de Nae Cațavencu,
  • tipul adulterului întruchipat de Zoe Trahanache,
  • tipul politicianului corupt fără scrupule întruchipat de Agamemnon Dandanache,
  • tipul oportunistului întruchipat de Zaharia Trahanache,
  • dar și tipul slugarnicului, care este întruchipat în acest caz de către Pristanda.

Și vom începe, așadar, cu această caracterizare a acestuia.

Pristanda este polițistul orașului. Este un personaj secundar masculin și individual, care este prezent în mai toate momentele cheie ale acestei opere, ale acțiunii operei. El este un angajat al primăriei orașului de provincie unde are loc acțiunea piesei.

El este folosit mai mereu de către prefectul Ștefan Tipătescu pentru îndeplinirea de sarcini personale; este un fel de, să spunem așa, asistent al acestuia. Pristanda este, pentru superiorul său, omul bun la toate, așa îl numește superiorul său.

Modalități de caracterizare

El este caracterizat atât prin propriile replici, cât și prin intermediul altor personaje. Astfel, este reprezentativ monologul personajului din actul întâi, scena a doua, unde acesta spune: „Grea misie, misia de polițai și conul Fănică cu Coana Joițica mai stau să-mi numere steagurile, tot vorba bietei neveste zice Ghiță, Ghiță, Bucă-l în bot și papă-i tot, că sătulul nu crede, lă-l flămând, zic curat.”

Așadar, prostia acestui personaj este evidențiată, reliefată și de ticurile verbale ale acestuia, precum cuvântul „curat” adăugat unor adjective pentru a le spori, pentru a le mări intensitatea. Da, spre exemplu, acesta spune „curat Michel”, „curat caraghioz”.

Da, stâlceste oarecum cuvintele și le folosește într-un mod nu neapărat corect. Comicul de caracter provine în mod indirect din atitudinea, dar și din replicile acestui personaj, iar în mod direct din indicațiile scenice sau caracterizarea făcută sau realizată de către alte personaje. Ghiță Pristanda este caracterizat de un ridicol fără margini, personajul constituind un bun exemplu pentru relația conflictuală dintre aparență și esență.

Chiar dacă vrea să pozeze în rolul figurii autoritare, fiind desigur având meseria de polițist și dorește în cazul acesta să pozeze în rolul de figură autoritară cu o misiune foarte importantă și dificilă în cadrul societății, el nu face decât să îndeplinească în mod slugarnic. Personajul își servește propriul interes și spune acesta în operă: „Famile mare, renumerație mică după buget familie, adică familie.” Dar stâlcește cuvintele.

Nu este nevoie decât de ordinul prefectului pentru ca Pristanda să aresteze abuziv pe Nae Cațavencu: „Curat violare de domiciliu, dar umflați-l”, spune acesta în operă și îl arestează, desigur, pe Nae Cațavencu.

Când însă ar putea profita de pe urma unei bune relații cu Cațavencu, Pristanda îl lingușește pe acesta și spune: „Eu Gazeta dumneavoastră o citesc ca Evanghelia, totdeauna.”

În afară de acest servilism și îndrumarea neîncetată a interesului personal, trăsăturile lui Pristanda se schimbă în funcție de contextul în care se află.

Astfel, cititorul îl vede când arogant, când umil, fiind slugarnic și lipsit de caracter, caracterizat prin limbaj, greșelile de exprimare și utilizare eronată a termenilor, precum și ticurile verbale. De asemenea, este caracterizat și de nume și de comicul de situație, de numărarea steagurilor, dar și prin moravurile sale.

Pristanda joacă atât rolul oportunistului, cât și pe cel al omului de care se profită. Pristanda își oferă serviciile oricui îi poate servi la rândul său interesele.

Din această cauză, Pristanda este mereu gata să treacă în tabăra adversă, uitând foarte rapid de loialitatea pe care se prefăcea că o deține. Un alt mijloc de caracterizare mai mereu folosit de către Caragiale pentru ale sale personaje din această comedie este caracterizarea prin nume. Astfel, „Pristanda” este denumirea unui dans tradițional românesc care se aseamănă cu brâul. În acest joc, în acest dans se bate pasul pe loc, astfel încât comparația dansului cu personajul constă în lipsa progresului și în întreprinderea unor acțiuni zadarnice.

Un bun exemplu ar fi numărarea celor 44 de steaguri, care de fapt erau numai 11, dar calculate și menționate de patru ori. Da, spune acesta în operă: „Două la primărie, două la prefectură. Curat, murdar, coane Fănică.” Așadar, acesta nu reușește să numere foarte bine aceste steaguri și, în general, nu prea progresează în viața sa.

Concluzie

În concluzie, acest personaj, Ghiță Pristanda, este un personaj comic care întruchipează tipologia omului servil, care își cunoaște propriile interese și a cărui existență gravitează în jurul acestora.

În cadrul societății, Pristanda reprezintă un simplu instrument al puterii, el fiind complet lipsit de valori, dar și de principii solide proprii și personale.

Alte personaje din cadrul operei “O scrisoare pierdută”: cetățeanul turmentat, Farfuridi, Brânzovenescu,

Aprofundează citind și:

Caracterizare Ghiță Pristanda